Iubirea înseamnă dăruire.
Pai cum să nu suferi din iubire când nivelul tău de înțelegere este să iei cât mai mult fără să simți nevoia de a dărui înapoi?
Iubirea înseamnă să îți asumi responsabilitatea pentru binele celor pe care îi iubești, pentru simplul fapt că poți.
Iubirea înseamnă capacitatea de a nu îl judeca pe cel asupra căruia îți reverși iubirea, de a-l accepta și îmbrățisa exact cum e el acum.
Cum să nu suferi din iubire când tu numeşti „iubire” o relaţie de cuplu, sentimentele tale de atracţie pentru un posibil partener, actele de gelozie sau posesivitate şi atât de multe alte lucruri drăguţe, dar care nu au nicio treabă cu iubirea.
Iubirea solicită atât de mult sufletul unui om încât unii nu sunt capabili să îndure această putere uriaşă.
Nefericirea apare atunci când avem iluzia că ceilalţi ne vor salva, ne vor iubi, ne vor da. Cu alte cuvinte, când aşteptăm mult de la alţii şi puţin de la noi, avem reţeta nefericirii.
Indiferent ce ai , ori folosesti, ori pierzi.
Dacă nu antrenezi un mușchi, el se atrofiază.
Fericirea, împlinirea, puterea și iubirea încep în viața ta atunci când îți asumi responsabilitatea pentru singurul lucru care poate fi sub controlul tău în acest univers.
Pentru a fi capabil de iubire, prima oară e nevoie să poți spune ca și în poezia Invictus, de William Ernest Henley, tradusă de Leonard Neculae:
„Dincolo de blesteme şi de lacrimi,
Pe-acest tărâm de umbră subjugat,
În anii plini de-ameninţări şi patimi
Sunt şi voi fi la fel, neînfricat.
Nu mai contează cât de aspru-i drumul,
Ce liste cu pedepse vin mereu,
Eu, azi, al sorţii mele sunt stăpânul-
Sunt căpitanul sufletului meu.”
„Omul care nu posedă o viață interioară este sclavul a tot ceea ce îl încojoară.” – Henri Frederic Amiel
