Femeile care iubesc obsesiv sînt împovărate de teamă - de singurătate, de a nu fi demne de iubire, de a nu fi ignorate, abandonate sau distruse. Ne dăruim dragostea în speraţa că bărbatul de care sîntem obsedate ne va alunga temerile. Este o ironie a vieţii că noi, femeile, sîntem capabile să răspundem cu atîta compasiune şi înţelegere la suferinţa altuia, dar rămînem oarbe la propria noastră suferinţă, şi orbite de aceasta.
"Cei ce sînt înfometaţi nu ştiu ce să cumpere".
Ne simţim bine doar cînd raporturile noastre cu alţii se stabilesc într-un fel care ne e familiar.
Preţul pe care-l plătim pasiunii este teama; durerea şi teama alimentează dragostea pasională; şi tot ele o pot distruge. Preţul pe care-l plătim pentru o relaţie echilibrată este plictiseala; siguranţa şi protecţia cimentează o astfel de relaţie; şi tot ele o pot face rigidă şi anostă.
Dacă relaţia pe care am avut-o cu părinţii a fost în esenţă una instructivă, bazată pe exprimarea normală a afecţiunii, interesului şi aprobării, atunci, adulţi fiind, vom avea tendinţa să ne simţim bine cu persoane care trezesc în noi sentimente asemănătoare - siguranţă, căldură sufletească, respect de sine. în plus, vom avea tendinţa de a evita oamenii care ne fac, prin critica sau manipularea lor, să ne simţim mai puţin încrezători în noi înşine.
Dacă, dimpotrivă, relaţia cu părinţii a fost ostilă, critică, brutală, manipulatoare, supra-dependentă, supra-protectoare - sau cu alte cuvinte, anormală — atunci, ni se pare „normal" când întâlnim o persoană care exprimă, poate chiar foarte subtil, nuanţe ale unor atitudini şi comportamente identice. Ne vom simţi ca acasă alături de persoane cu care re-creâm tiparele anterioare de raportare anormală, şi dimpotrivă, incomodate şi
stingherite cu persoane blânde, amabile, altfel spus, normale.
Cu alte cuvinte, pentru că nu suntem provocate să încercăm să schimbăm pe cineva ca să-1 facem fericit sau ca să-i câştigăm afecţiunea sau acceptarea reprimate, ne închipuim că ne plictisim alături de oameni normali.
Noi căutăm oameni cu care putem juca acelaşi rol pe care l-am jucat în copilărie.
Orice persoană, aflată într-o situaţie incomodă, caută, în măsura posibilului, s-o stăpânească. „Ajutorul este partea însorită a controlului" - să analizăm întotdeauna motivele care se ascund în spatele nevoii de a-i schimba pe oameni.Când facem pentru altul ce ar putea să facă singur, când îi planificăm activităţile zilnice sau viitoare, când îndemnăm, sfătuim, reamintim, avertizăm sau încercăm să convingem un adult, când ne e greu să-1 vedem confruntat cu consecinţele acţiunilor lui şi căutăm fie să-i schimbăm acţiunile, fie să înlăturăm
consecinţele -exact asta facem: controlăm.
Asta explică de ce femeile care iubesc prea mult schimbă o relaţie proastă cu una şi mai proastă - cu fiecare eşec, ele se simt din ce în ce mai puţin valoroase.
"Cei ce sînt înfometaţi nu ştiu ce să cumpere".
Ne simţim bine doar cînd raporturile noastre cu alţii se stabilesc într-un fel care ne e familiar.
Preţul pe care-l plătim pasiunii este teama; durerea şi teama alimentează dragostea pasională; şi tot ele o pot distruge. Preţul pe care-l plătim pentru o relaţie echilibrată este plictiseala; siguranţa şi protecţia cimentează o astfel de relaţie; şi tot ele o pot face rigidă şi anostă.
Dacă relaţia pe care am avut-o cu părinţii a fost în esenţă una instructivă, bazată pe exprimarea normală a afecţiunii, interesului şi aprobării, atunci, adulţi fiind, vom avea tendinţa să ne simţim bine cu persoane care trezesc în noi sentimente asemănătoare - siguranţă, căldură sufletească, respect de sine. în plus, vom avea tendinţa de a evita oamenii care ne fac, prin critica sau manipularea lor, să ne simţim mai puţin încrezători în noi înşine.
Dacă, dimpotrivă, relaţia cu părinţii a fost ostilă, critică, brutală, manipulatoare, supra-dependentă, supra-protectoare - sau cu alte cuvinte, anormală — atunci, ni se pare „normal" când întâlnim o persoană care exprimă, poate chiar foarte subtil, nuanţe ale unor atitudini şi comportamente identice. Ne vom simţi ca acasă alături de persoane cu care re-creâm tiparele anterioare de raportare anormală, şi dimpotrivă, incomodate şi
stingherite cu persoane blânde, amabile, altfel spus, normale.
Cu alte cuvinte, pentru că nu suntem provocate să încercăm să schimbăm pe cineva ca să-1 facem fericit sau ca să-i câştigăm afecţiunea sau acceptarea reprimate, ne închipuim că ne plictisim alături de oameni normali.
Noi căutăm oameni cu care putem juca acelaşi rol pe care l-am jucat în copilărie.
Orice persoană, aflată într-o situaţie incomodă, caută, în măsura posibilului, s-o stăpânească. „Ajutorul este partea însorită a controlului" - să analizăm întotdeauna motivele care se ascund în spatele nevoii de a-i schimba pe oameni.Când facem pentru altul ce ar putea să facă singur, când îi planificăm activităţile zilnice sau viitoare, când îndemnăm, sfătuim, reamintim, avertizăm sau încercăm să convingem un adult, când ne e greu să-1 vedem confruntat cu consecinţele acţiunilor lui şi căutăm fie să-i schimbăm acţiunile, fie să înlăturăm
consecinţele -exact asta facem: controlăm.
Asta explică de ce femeile care iubesc prea mult schimbă o relaţie proastă cu una şi mai proastă - cu fiecare eşec, ele se simt din ce în ce mai puţin valoroase.
Cînd o dependenţă alimentează altă
dependenţă?
Există multă suferinţă in viaţă şi poate că
singura suferinţă care poate fi evitată este cea care provine din incercarea de a evita suferinţa. Femeile care iubim prea mult,
suntem dependente de relaţiile interumane, „dependente
de bărbaţi", legate prin suferinţă, teamă şi dorinţe
neimplinite. Ca şi cum toate acestea n-ar fi de ajuns, bărbaţii nu
sunt singurul lucru de care ne agăţăm.
Cea mai mare piedică în considerarea iubirii excesive ca fiind o stare patologică este aceea că medicii, consilierii, oamenii, în general, nutresc anumite convingeri, adânc înrădăcinate, despre femei şi iubire. Toţi suntem înclinaţi să credem că suferinţa este un semn de dragoste adevărată, că a refuza să suferi e un semn de egoism şi că, dacă un bărbat are o problemă, femeia trebuie să-1 ajute să se schimbe. Această atitudine ajută cele două boli, alcoolismul şi iubirea excesivă, să progreseze.
Cea mai mare piedică în considerarea iubirii excesive ca fiind o stare patologică este aceea că medicii, consilierii, oamenii, în general, nutresc anumite convingeri, adânc înrădăcinate, despre femei şi iubire. Toţi suntem înclinaţi să credem că suferinţa este un semn de dragoste adevărată, că a refuza să suferi e un semn de egoism şi că, dacă un bărbat are o problemă, femeia trebuie să-1 ajute să se schimbe. Această atitudine ajută cele două boli, alcoolismul şi iubirea excesivă, să progreseze.
