Indioelile iți mănîncă toată fericirea și te lasă gol pușcă pe marginea unei prăpastii numită ”regret”.
Trăiește cu intensitate trecutul. Și înțelege, gîndindu-te la ea, că nu suferi după o femeie. Suferi după o amintire comună, după acel vis neîmplinit. Și atunci, oare o iubești cu adevărat sau iubești visul?
Poți schimba un om, iubindu-l! Afecțiunea este o nevoie umană primară. În această ecuație complicată și duală, de crere-ofertă, necunoscutele sunt cele care mențin echilibrul. Nu poți forța iubirea, dar o poți cîștiga, mizînd pe indicii cheie ai unei relații-timp, răbdare, implicare, iertare... Oricît de multe bătăi de cap nu ne-ar da, iubirea are în sine esență, pe cînd sngurătatea este goală, unul din ultimii îngeri izgoniți din Paradis care-și caută cu disperare drumul înapoi. Intimitatea, starea de confort regăsită alături de un om drag, necesitatea de a iubi și de a fi iubit constant de cineva cîntărește mai greu decît libertatea.
Poate pentru că ce-i mai rămîne unui om liber, dacă e privat de manifestările cele mai pure și mai naturale ale spiritului său? Dorința de a păstra un sentiment se transpune în dorința de a păstra omul. Dar adesea ne înșelăm crezînd că odată cu omul dispare și sentimentul. Afecțiunea adevărată, trăită prin dragoste, este o binecuvîntare atemporală și transcendentă, așa cum e și sufletul omului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu